Baltagul De Mihail Sadoveanu (eseu) 6x5o69

„Baltagul” de Mihail Sadoveanu

Mihail Sadoveanu (1880-1961) este unul dintre marii prozatori ai secolului al XX-lea, acesta creând o impresionantă operă literară care cuprinde povestiri, nuvele, romane, având ca teme esenţiale: istoria, condiţia umană, natura, viaţa satului. Romanul „Baltagul” de Mihail Sadoveanu, publicat în anul 1930, este „probabil singurul roman obiectiv” (Nicolae Manolescu) al scriitorului şi aduce o formulă românească inedită în peisajul epicii interbelice: polimorfismul structurii, „amestecul de roman realist şi naraţiune arhetipală grefată pe un scenariu poliţist” (Carmen Matei Muşat). Romanul este specia epicii culte, în proză, de dimensiuni ample, care dezvoltă o acțiune stufoasă, declanșată de o intrigă profundă, dilematică, cu un conflict bivalent, la care participă numeroase personaje, bine individualizate și complex caracterizate. Romanul a necesitat un număr de doar șapte până la zece zile de scriere deoarece se afla în mintea scriitorului de foarte mult timp. La baza inspirației scriitorului au stat trei tipuri de surse: autobiografice, folclorile și mitice. Sursele biografice arată că, într-un interviu oferit de scriitor, acesta povesteste cum în călătoriile sale prin Moldova a poposit un han, acolo a avut prilejul să asculte doi jandarmi care vorbeau despre uciderea unui cioban căruia i s-au furat oile. Sursele folclorice susțin că opera se inspiră din teme, motive sau tipuri de personaje care apar in trei balade populare. Din balada populară „Miorița” se preia motto-ul operei „Stăpîne, stăpîne / Mai cheamă ș-un cîne”, se preia motivul complotului și motivul transhumanței, din balada populară „Salga” se preia tipul femeii justițiare, iar din balada populară „Dolca” se preia imaginea câinelui credincios. Sursele mitologice asociază o parte a povestii familiei Lipan cu legenda lui Osiris, fost rege al Egiptului zeificat ca zeu al fertilității: după ce a fost ucis de fratele său Seth pentru a-i urma la tron, soția lui Osiris, Isis, mare preoteasă dă naștere unui fiu pe nume Horus; după ce copilul ei crește, împreuna cu mama sa și însoțit de un câine, pleacă în căutarea ucigașului; în toate picturile rupestre, băiatul poartă în mână o armă cu două tăișuri.

Tema operei este reprezentată de monografia satului moldovenesc de la munte, lumea arhaică a păstorilor, având în prim-plan căutarea şi pedepsirea celor ce l-au ucis pe Nechifor Lipan. De asemenea, se regăsesc

Pagina 1 din 5

marile teme sadoveniene precum: viaţa pasatorală, natura, miturile, iubirea , arta povestirii, înţelepciunea. Titlul operei face trimitere la mitul labirintului, mit ce se conturează şi la nivelul acţiunii. Baltagul (toporul cu două tăişuri) este un obiect simbolic, ambivalent: armă a crimei şi instrumentul actului justiţiar. Criticul Marin Mincu asociază baltagul cu labys-ul, securea dublă ce a fost folosită la doborârea minotaurului.

Perspectiva narativă susține viziunea realistă a lui Sadoveanu. Naratorul se distanțează de evenimente, situația diegetică definindu-se prin absența mărcilor specifice, astfel, se remarcă un narator obiectiv care relatează întâmplările la persoana a III-a, prin focalizarea 0. Deşi naratorul omniscient este unic, la parastasul soţului, Vitoria preia rolul naratorului. Inteligentă şi calculată, ca un „Hamlet feminin”, ea reconstituie crima pe propriilor deducţii şi o povesteşte veridic celor prezenţi, ceea ce îi determină pe criminali să-şi recunoască vina în faţa satului şi a autorităţilor. Secvenţele narative sunt legate prin tehnica înlănţuirii şi prin tehnica alternanţei. Naraţiunea este preponderentă, dar pasajele descriptive fixează diferite aspecte ale cadrului sau elemnte de portret fizic, individual (Vitoria, Gheorghiţă) şi colectiv (muntenii). Naraţiunea este nuanţată de secvenţe dialogate sau de replici ale Vitoriei, precuzm laitmotivul rostit de femeie în căutarea soţului la fiecare popas: „Nu s-a oprirt cumva…astătoamnă un om cu un cal negru ţintat în frunte?...Mie să-i spuneţi cine a-ţi văzut un om de la noi, călare, pe-un cal negru ţintat în frunte şi-n cap cu căciulă brumărie”. La nivel compoziţional, textul este structurat pe 16 capitole, urmărind două coordonate fundamentale, aspectul realist (reconstituirea monografică a lumii pastorale şi căutarea adevărului) şi aspectul mitic (sensul ritual al gesturilor personajului principal). Orizontul mitic include modul de înţelegere a lumii de către personaje, tradiţiile pastorale, dar şi comunicare om-natură şi mitul marii treceri. Incipitul romanului descrie o cosmogonie populară, spusă de Nechifor Lipan la nunţi şi cumetrii, care pune în relaţie destinul individual al acestuia, reprezentat de munteni, cu destinul altor neamuri: „Domnul Dumnezeu, după ce a alcătuit lumea, a pus rânduială și semn fiecărui neam … La urmă au venit și muntenii ș-au ingenunchiat la scaunul Împărăției. Domnu s-a uitat la ei cu milă: -Dar, voi, necăjiților, de ce ați întârziat? … -Apoi, ați venit cei din urmă, zice Domnul cu părere de rău. Pagina 2 din 5

Dragi îmi sunteți, dsar n-am ce vă face. Rămâneți cu ce aveți, Nu vă mai pot da întra-adaos decât o inimă ușoară … și s-aveți muieri frumoaser și iubărețe”. În cadrul textului cuvintele „rânduială” și „semn” sunt frecvent folosite, ele fiind cosiderate cuvintele cheie ale romanului. Prin dispariția lui Nechifor Lipan „rânduiala”, ordinea cosmică, a fost distrusă. În opera sadoveniană, natura se reflectă în om, tragedia fiind anunțată de schimbări în natură: „Vitoriei i se păru că brazii sunt mai negri decât deobicei”, vremea se tulbure, iarna vine mai repede. Un alt element care confirmă moartea lui Nechifor este visul Vitoriei, vis care anunță și călătoria pe care acesta trebuie să o facă în căutarea celui dispărut: „Se făcea că vede pe Nechifor Lipan călare, cu spatele întors către ea, trecând spre asfințit o revărsare de ape”. Semne viitoarei călătorii vin încă odată din partea naturii: „Cocoșul dă semn de plecare”. Intriga cuprinde frământările protagonistei, dar și pregătirile pe care le face pentru călătoria ce va urma. Pe plan social, se conturează monografia unui sat de munte, unde tradiția nu permite abateri de la legile nescrise, Minodora fiind certată de către mama ei atunci când acesta este interesată de lumea orașului. În viața acestei societăți arhaice biserica și practica magică coexistă. Astfel, înainte plecării, Vitoria se supune unui ritual de purificare: ține post negru 12 vineri, merge împreună cu Gheorghiță, fiul ei, la biserică pentru a se închina la Sfânta Ana, vinde lucruri pentru a face rost de banii de drum, merge la Piatra-Neamț să se consulte cu autoritățile, sfințește baltagul care îi va aparține lui Gheorghiță. Atitudinea ei față de lumea orașului este importantă pentru tipul de mentalitate pe care aceasta îl reprezintă: ea nu are încredere în rânduiala din această lume și refuză scrierea unei jalbe către „stăpânirea pământeană”. Desfășurarea acțiunii prezintă călătoria Vitoriei și a fiului ei. Această călătorie în căutarea adevărului despre soțul ei începe în luna martie și străbate invers linia transhumanței; căutarea adevărului este asociată cu motivul labirintului. Parcurgerea acestui drum are diferite conotații, Vitoria reconstituie traseul și evenimentele care au condus la moartea bărbatului ei, ceea ce simbolizează o dublă aventură, a cunoașterii lumii și a cunoașterii de sine. Pentru Gheorghiță călătoria are rolul unei iniției, romanul căpătând caracter de bildungsroman. Primul semn legat de trecerea lui Nechifor Lipan pe acel traseu apare la Bicaz, unde hangiul își amintește de acesta. Urmele sunt găsite Călugăreni și, mai apoi, la Farcaș. La Vatra-Dornei ciobanul cumpărase în noiembrie 300 de oi, odată cu acestă achiziție, în mărturiile oamenilor apar 3 ciobani. Chipul unuia rămâne în amintirea oamenilor deoarece acesta avea buza despicată, detaliu ce prefigurează natura malefică a personajului. La hanul din Broșteni femeia află că ciobanii au trecut spre Gura Negrei. Urma acestora Pagina 3 din 5

este regăsită la Borca, apoi la Sabasa. Important în desfășurarea călătoriei sunt asistările la un botez, La Cruci, respectiv, la o nuntă, la Borca. Succesiunea acestor momente esențiale din viața omului, îi dă de gândit Votorie și anticipează înmormântarea din finalul operei. După popasul de la Crucea Talienilor, Vitoaria coboară pe celălat versant al muntelui, în satul Suha. Ajuns aici, femeia iese din întuneric, misterul rezolvându-se deoarece ea stie acum cu siguranță că asasinii lui Lipan sunt Calistrat Bogza și Ilie Cuțui. Adevărul trebuie însă demonstrat și se va face acest lucru cu ajutorul lui Iorgu Vasiliu, cârciumarul din Sabasa și a soției sale. Tot în acest sat, eroina romanului îl găsește pe Lupu, câinele călăuzind-o mai apoi în râpa unde descoperă oasele și hainele lui Nechifor. Pentru Gheorghiță, căutarea tatălui are rolul unei inițieri,deoarece pe parcursul acestei călătorii labirintice el se maturizează. Esețial este momentul în care este pus să vegheze, în râpă, osemintele tatălui, moment ce are semnificația unei renașteri simbolice și care asigură continuitatea dintre părinte și fiu, simbolizând și dobândirea unei personalități: „Sângele și carnea lui Nechifor Lipan se întorceau asupra lui în pași, în zboruri, în chemări.” . Maturizarea se împlinește în momentul în care îl pedepsește pe unul din asasinii tatălui, omarându-l cu ajutorul baltagului sfințit. Punctul culminant al textului este conturat de scena parastasului, unde Vitoria conduce din fundal, cu inteligență și tenacitate, ancheta care duce la dezvăluirea și pedepsirea vinovaților. Reconstituirea fidelă a scenei crimei îi surprinde atât pe cei prezenți la parastas, cât și pe ucigașii Ilie Cuțui și Calistrat Bogza. Primul îți recunoaște vina, însă cel de-al doilea devine agresiv. Astfel acesta este lovit de către Gheorghiță cu baltagul și sfâșiat de Lupu. Vitoria Lipan devine în final un personaj justițiar. Deznodământul îl prezintă pe Bogza recunoscându-și vina și cerându-i iertare Vitoriei. Aceasta îi răspunde, însă, rece : „Dumnezeu să te ierte”, apoi pune la cale pomenile viitoare pentru sufletul lui Nechifor Lipan , dar și drumul de întoarcere spre casă împreună cu fiul ei și cu oile cumpărate de Nechifor înainte să fie ucis. Astfel, finalul restabilește atât ordinea socială, cât și pe cea cosmică: Nechifor a fost răzbunat și reintrodus în ordinea cosmică prin ritualul de înmormântare, iar Vitoria se reîntoarce la viața ei, unde are grijă de casă și de copii. Cuvintele protagonistei din finalul operei se leagă de povestirea lui Lipan din începutul romanului: muntenii nu au noroc în viață, dar au o „inimă ușoară” care îi ajută să treacă peste necazuri și să-și continue mai departe drumul în viață. Pagina 4 din 5

Vitoria Lipan, protagonista operei, femeia voluntară, este „un exponent al speței” (George Călinescu) în relație cu lumea arhaică, dar și o individualitate, prin însușirile sale: „În căutarea bărbatului, Vitoaria pune spirit de vendetta și aplicație de detectiv … Vitoria este un Hamlet feminin, care bănuiește cu metodă, cerecetează cu disimulație, pune la cale reprezentațiuni trădătoare și, când dovada s-a făcut, dă drum răzbunării” (George Călinescu). Gheorghiță Lipan, personaj secundar, reprezintă generația tânără, care trebuie să ia locul predecesorilor reprezentați prin tatăl dispărut. Romanul poate fi considerat inițaitic, deoarece acesta reprezintă drumul spre maturizarea lui Gheorghiță. În opinia mea, tema și viziunea despre lume se reflectă în romanul „Baltagul” în mod original, în nivelul mitic alacestuia. Astfel, romanul, care are o schemă epică polițistă, dezvăluie în profunzime un scenariu mitic în care uneori se regăsesc atât elemente din „Miorița” (motivul ciobanului invidiat de ceilalți, motivul căutării, etc.), cât și, așa cum observă Alexandru Paleologul, elemnte din mitologia egipteană, din mitul lui Isis care pleacă într-o călătorie pentru a recompune trupul dezmembrat al lui Osiris. Cu toate acestea, Nicoale Manolescu observă în „Arca lui Noe” că în acest roman „mitul s-a alterat prin istorie”. În concluzie, romanul „Balatgul” de Mihail Sadoveanu aparține tradiționalismul mitic, acesta fiind un roman care oferă o imagine amplă și profundă a vieții, zugrăvește modul de viața a oamneilor de la munte, unde obiceiurile și tradițiile sunt păstrate cu sfințenie. „Baltagul” este considerat expresia cea main înaltă a stilului sadovenian și unul dintre marile romane ale literaturii române.

Pagina 5 din 5